la revenirea intr-o tara care pare ca nu se mai vindeca niciodata. La momentul in care frunzele se ingalbenesc…, atunci cand frigul de toamna incepe sa ucida caldura unei veri scurte. Vazand reactiile disproportionate ale unor colegi de breasla. Vazand rautatea umana. Si invidia. Si ura. Si frustrarea. Si fenomenul atat de romanesc al “caprei vecinului” ridicat la rang de virtute nationala. Tristeti de sfarsit de vara si mahniri de inceput de toamna. Am urcat astazi pana la Muntele Baisorii, un loc atat de drag clujenilor, un loc unde se desfasura o etapa a Transilvania off-road, un loc in care merg toamna pentru aerul minunat – se zice ca e printre primele trei locuri din tara in privinta concentratiei de ozon- si pentru a ma putea intoarce dupa-amiaza sa mananc la cel mai bun restaurant unguresc din Cluj si din imprejurimi, singurul asezamant de acest fel care si-a pastrat de mai bine de 18 ani nealterata calitatea preparatelor si servirea de-a dreptul austro-ungara. Tamas Bistro din Savadisla, condus de acelasi Istvan, care de la an la an mai adauga fire albe in perciunii sai unguresti. Ce preparate, ce gusturi fruste, dar atat de profunde…ce gustare traditionala asezonata cu hrean dulce si salata de ceapa alba murata… La sfarsit, clatite cu dulceata de afine, dulceata de anul asta(!), clatite cu miere si nuci si, ca “digestivo”, o visinata sau o afinata de “plescait limba”. Struguri proaspeti dupa si…pregatit de prima zi la redactie dupa multe zile de absenta motivata…,as zice eu! M-am pus cuminte la locul meu, mi-am deschis calculatorul, am deschis ambele geamuri sa ma piste putin de obraji frigul de afara si vad din nou cele mai frumoase si romantice acoperisuri vechi din Cluj. Ar merita un album aceste acoperisuri; sunt cu totul si cu totul speciale, imbatranite, poate usor triste, dar intru totul deosebite. Privindu-le, poti visa la trecutul apus de mult, la trecutul apropiat si la viitorul apropiat, dar mai ales la cel indepartat…Pana atunci insa, colegii mei ma asteapta sa predau un editorial pentru editia de maine. Un text care parca nu l-as scrie, dar… m-am intors la munca. Sa scriem deci…chiar si printre tristeti provinciale.
Promo
Rares,
Ma bucur sa citesc aceste randuri. Important e sa-ti aduci aminte ca familia ta e foarte importanta si ca e bine sa-ti faci timp si pentru tine. In rest decizile se iau individual sau colectiv.
E trist sa vezi ceea ce se intampla in tara dar, viata merge mai departe. Ceea ce ar trebui sa urmeze e un “mostenitor” sau o “mostenitoare”, nu uita ca Horia ti-a luat-o inainte.
Pana una alta, toate cele bune, sanatate si cerneala, presa e luminita de la sfarsitul tunelului.
Horia
Privindu-le, poti visa la trecutul apus de mult, la trecutul apropiat si la viitorul apropiat, dar mai ales la cel indepartat…
ATAT
Ei, Horia, ai mare dreptate, dar viata se vede altfel de la Londra…Salutari brasovenilor nostri dragi!
am auzit si eu de acel loc din Savadisla. se pare ca mai este cineva care are doar cuvinte de lauda la adresa lor. voi face si eu o vizita sa ma conving de calitatea serviciilor
Alina Mungiu Pipidi: “Nu exista pareri publice dezinteresate pro Gabriel Resourses !”
Oh postarea asta deja e parca rupta din memoriile unui mare scriitor cazut in melancolie
Nu e bine Rares sa ne pierdem speranta desi matematic vorbind traim ceva ce pare imposibil …asta pentru ca precum tiam zis de 1000 de ori stam si ne uitam si nu facem nimik . Acuma sper sa intelegi ce am vrut sa zic acum 2 ani , sper sa intelegi toti ca atita timp cit cei adevarati o sa va ascundeti si nu o sa faceti nimik cei neadevarati isi vor face de cap sub ochii vostrii neputinciosi repet : Trezirea pina nui prea tarziu . Cei adevarati nu’si pun coada pe spate ci confrunta direct situatiile . Sper sa ne vedem curind , numai bine si capu sus Rares – Adrian te saluta !