Monthly Archive for January, 2011

Va mai amintiti zilele de 1,2,3,chiar 4 si 5 ianuarie din anii ‘80 sau chiar in primii ani de dupa’90?! Erau serile pe care le asteptam,copil fiind, pentru a revedea cele mai importante momente, cele mai frumoase, mai savuroase, din programul special al Noptii de Revelion. Ei bine,azi de la 15.30 veti putea urmari in reluare emisiunea de aseara cu Florin Piersic de pe NCN!Trebuia sa tina 1,5h si a durat doar 3h,dar a fost frumos..

Un copil de doar 11 ani mi-a demonstrat si ne-a demonstrat ca inca lumea nu e pierduta! Nu de tot. Un copil prins alaturi de fratele sau mai mic si de mama sa in plina viitura, in mijlocul inundatiilor din Australia din acest inceput de an, a facut ca o lume intreaga sa se intrebe daca ar putea face acelasi lucru intr-o situatie similara! Cu siguranta gestul sau l-a trimis direct in Rai, intre Ingeri! …in momentul cand salvatorii au ajuns la masina pe a carei capota se adaposteau de furia apelor mama si cei doi copii, baietelul transformat in Inger, fratele mai mare, de doar 11 ani, a preferat sa-l roage pe Salvator sa-l salveze in primul rand pe fratele sau mai mic si apoi sa se intoarca dupa el si mama sa! …din pacate, in cazul fiului cel mare si a mamei sale salvatorii s-au intors prea tarziu. Viitura a fost mai rapida. ….cutremurator si emotionant. Bunul Dumnezeu sa-i odihneasca in pace!

Astăzi mă voi referi strict la ceea ce a fost la nivel naţional în 2010, iar vineri, adică poimâine, voi încerca o scurtă analiză fără pretenţii de premoniţie a ceea ce se va întâmpla sau ar trebui să se întâmple în 2011, urmând ca luni să public o scurtă analiză pe ceea ce s-a întâmplat în 2010 şi pe ce va urma în 2011 la nivel local. Sigur că tot ceea ce scriu în aceste trei texte se bazează în special pe observarea şi analizarea anului 2010, care tocmai s-a încheiat. Cele trei texte nu au pretenţia şi, de altfel, sunt departe de a putea fi considerate exhaustive cu privire la complexitatea fenomenelor politice şi socio-economice care au măcinat şi macină în continuare România. Nu am avut şi nici nu am această pretenţie, complet absurdă de altfel, sunt gândurile şi observaţiile unui simplu jurnalist de provincie, preocupat de ceea ce se întâmplă cu ţara sa. Poate cel mai important moment al anului 2010 a fost acela în care preşedintele României, luând locul premierului în exerciţiu, a anunţat pe 6 mai adevărata faţă a dezastrului financiar-economic în care se afla România. Abia în urmă cu 8 luni românii au putut afla şi prin vocea celui mai înalt reprezentant al Puterii ceea ce presa şi analişti economici redutabili din ţară şi nu numai repetau de luni bune: România se află în faliment şi şansa sa de a fi repornită nu se găseşte, din păcate, în zona celor care ar trebui să se ocupe de asta.
Lipsa unei strategii coerente a Executivului controlat total de Cotroceni s-a devoalat în declaraţia-şoc a preşedintelui Băsescu. Din acel moment tot ceea ce s-a întâmplat în România din punct de vedere economic şi în directă rezonanţă social a fost ca urmare a declaraţiei prin care practic s-a devoalat adevărata Românie a anului 2010. Ceea ce a urmat a fost o serie de măsuri, din păcate, multe doar pompieristice menite să stăvilească dezastrul enunţat de către Preşedintele în exerciţiu. Practic, “plasa de siguranţă” la care făcea referire preşedintele în urmă cu aproape 2 ani, noul acord cu FMI, s-a dovedit a fi, într-o transformare de seară, în 6 mai 2010, şi ulterior în lunile ce au urmat, adevărata salvare, izvor cu apă vie, dar extrem, extrem de scumpă pentru o ţară ce ce se apropia cu paşi repezi de soarta Islandei sau a Greciei.
În mod logic, pe 7 mai 2010 ar fi trebuit să asistăm la demisia Cabinetului în exerciţiu, ca o recunoaştere a eşecului de 1 an şi jumătate de guvernare fără soluţii reale de scoatere a României din criza profundă care o cuprinsese. Nu am asistat la demisia Cabinetului şi, mai mult, nu am asistat nici măcar la remanierea sa, deşi cel puţin 4 miniştri erau direct responsabili de situaţia în care ajunsese România. Ministrul Finanţelor, cel al Muncii, cel al Economiei şi Industriilor, respectiv cel al Transporturilor ar fi trebuit să plece încă din data de 7 mai; acest lucru s-a întâmplat, dar în stilul clasic românesc, cu o întârziere de aproape jumătate de an. Atunci când deja principalul partid de guvernământ, preşedintele şi premierul erau prăbuşiţi pur şi simplu în sondaje. Practic, remanierea din toamnă a venit ca urmare a presiunii populare uriaşe exercitată nu în spaţiul civic real, ca în Grecia, Ungaria sau Franţa, ci mai degrabă exercitată de presă şi de români strict ca rezultantă a cercetărilor sociologice care au arătat începând cu luna iunie trendul descendent al încrederii cetăţenilor României în Coaliţia de guvernământ, în Premier şi în Preşedinte.
După cum s-a putut constata până acum, nu am făcut deloc referire la Opoziţia politică şi la Sindicate. De ce? Din simplul motiv că după comportamentul devastator şi derapajele necontrolate ale Puterii, românii au putut asista pe viu la lipsa de consistenţă a aşa-zisei alternative la actuala putere. Opoziţia politică a excelat la rândul său în eşecuri şi, mai grav, a reuşit să creeze impresia unei totale lipse de coerenţă şi unitate încă din faza luptei pentru putere. După eşecul Convenţiei Democrate în 1997-1998, al Alianţei DA în 2006-2007, respectiv al Guvernării PDL-PSD în 2009, tinerii lideri ai Opoziţiei au vrut parcă să demonstreze că succesul de încredere al unei viitoare Alianţe PSD-PNL rămâne la nivelul percepţiei publice exclusiv un deziderat al unor optimişti incurabili. Opoziţia şi-a dat cu stângul în dreptul şi nu a reuşit să dea impresia unei alternative credibile la o Putere indiscutabil lamentabilă, dacă nu chiar jenantă în expresia actului de guvernare. Atacurile sub centură lansate când dintr-o tabără, când din alta în sânul Opoziţiei au lăsat în opinia publică impresia că Alternativa la Puterea ce derapa vădit era nu doar copilăroasă în exprimare, ci şi total incoerentă şi inconsistentă. Acest aspect a fost, din păcate, agravat şi din cauza eşecului repetat al Moţiunilor de cenzură, ajunse parcă un simplu joc de glezne în Aula Parlamentului. Enunţul liderului liberal Crin Antonescu din chiar zilele Crăciunului 2010, ce a urmat declaraţiei surprinzătoare a preşedintelui PSD, Victor Ponta, care cel puţin declarativ s-a arătat dispus să susţină chiar şi un alt candidat la Preşedinţie decât un social-democrat în 2014, par a fi un prim pas spre o reconciliere extrem de necesară în sânul Opoziţiei care altfel va deveni în scurt timp la fel de nefrecventabilă ca şi Coaliţia de guvernământ.
Dar în 2010 cu siguranţă s-a putut constata falimentul unui actor social ce ar fi trebuit să fie un jucător extrem de important în vremuri de criză: Sindicatele româneşti s-au dovedit extrem de slabe şi ineficiente în acţiuni, fiind departe chiar şi de centralele sindicale din ţara vecină Ungaria, ca să nu mai vorbim aici de Franţa, Grecia sau chiar Marea Britanie. Sindicatele României s-au făcut de râs în 2010, iar cele două-trei acţiuni de tipul celei a sindicatelor din Ministerul Administraţiei şi Internelor sau al primului protest al Sindicatelor din Ministerul Finanţelor nu au făcut decât să dovedească faptul că în România nici măcar sindicatele nu mai sunt în stare să realizeze decât acţiuni izolate şi, în consecinţă, complet ineficiente.
Practic, în 2010 principalul actor de reechilibrare a acţiunilor devastatoare ale Puterii în spaţiul public a fost, în primul rând, Presa, cea care în mod nefiresc a fost nevoită să se transforme într-un actor direct, şi nu doar într-un observator, conspectator şi analist al acţiunilor Puterii. Presa şi liderii ei trebuie să revină însă la rolul său firesc şi să lase locul actorilor fireşti, Opoziţie Politică şi Sindicate, pentru a intra în lupta directă din Arena publică. Asta, bineînţeles dacă aceşti doi actori dau semne că sunt în stare să apere fragila democraţie românească de cizmă tot mai grea a unui regim ce tinde să devină sufocant şi autocratic.